Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională, ce funcționează din anul 1949 și reunește toate statele cu tradiție democratică ale Uniunii Europene, precum și noii membrii din Centrul și Estul Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanță internațională fondată în 1959 de Consiliul Europei, la 9 ani după adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului.
După căderea regimului comunist, statul român a adoptat o serie de legi în scopul reparării atingerilor aduse drepturilor de proprietate prin naționalizarea pe scară largă a imobilelor și a terenurilor agricole.
Rezumat hotărâre CEDO-Maria Atanasiu și alții v. România
Conform site-ului Hotărâri Cedo: “Încălcarea art.6, par.1 din Convenție. Lipsa de răspuns a autorităților administrative la cererile de restituire introduse în temeiul Legilor nr.112/1995 și nr.10/2001, la care se adaugă lipsa, în perioada menționată mai sus, a unei cai de atac, le-a făcut pe doamnele A. și P. să suporte o sarcină disproporționată, aducându-se astfel atingerea substanței înseși a dreptului lor de acces la instanță.
Încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. Faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.
Aplicarea art.46 din Convenție în procedura hotărârilor-pilot, cu consecința suspendării pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri a analizării tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, până când statul parât va lua măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.6, par.1 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului și Legea Nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au consacrat principiul restituirii imobilelor naționalizate și al despăgubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea nr.112/1995 a înlăturat plafonarea despăgubirii, însă Legea nr.10/2001 a eliminat-o.
În ceea ce privește terenurile agricole, Legea Fondului Funciar nr.18/1991, Legea nr.169/1997 pentru modificarea și completarea Legii Fondului Funciar nr.18/1991 și Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997 au majorat succesiv suprafața terenurilor susceptibile de a fi restituite. Ultima lege enumerată a dat dreptul la despăgubire pentru terenurile a căror restituire nu mai era posibilă.
Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cât și unele măsuri adiacente a unificat procedurile administrative pentru restituirea bunurilor vizate de legile menționate mai sus. Conform unei estimări parțiale întocmite de Guvern, au fost înregistrate mai mult de două milioane de cereri formulate în temeiul legilor reparative, valoarea estimată pentru finanțarea despăgubirilor prevăzute de aceste legi ridicându-se la 21 miliarde de euro.
Cererea nr 30767/05 introdusă de Măria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru
Cererea nr 30767/05 introdusă de Măria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru
În anul 1950, în baza Decretului nr.92/1950, statul a naționalizat mai multe imobile ce îi aparțineau domnului A., soțul primei reclamante și tatăl celei de-a doua reclamante. Printre aceste imobile figura unul situat la nr.189 din Calea Dorobanților din București.
La data de 15 mai 1996, invocând prevederile Legii nr.112/1995, reclamantul A., a solicitat Comisiei Locale însărcinate cu aplicarea acestei legi să îi restituie imobilul. Solicitarea sa a rămas fără răspuns. La data de 25 octombrie 1996, reclamantul a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele moștenitoare.
Prin contracte încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 societatea care administra imobilul le-a vândut chiriașilor cele nouă apartamente situate în imobil.
Printr-o acțiune introdusă la data de 15 noiembrie 1999, reclamantele au solicitat în fața instanțelor interne restituirea imobilului. Ele invocau prevederile de drept comun privitoare la respectarea dreptului de proprietate și susțineau că naționalizarea fusese ilegală în ceea ce îl privește pe domnul A. Ulterior, întemeindu-se pe o adresă a Primăriei București, prin care se susținea că 3 dintre apartamente nu fuseseră vândute, reclamantele și-au limitat cererea la această parte a imobilului.
Printr-o sentință din data de 24 martie 2000, judecătoria a admis acțiunea și a dispus restitituirea părții menționate mai sus a imobilului. Instanța a apreciat că imobilul fusese naționalizat ilegal din moment ce reclamanta A. nu făcea parte din categoriile sociale vizate de decretul de naționalizare și că, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate valabil. În urma apelului și apoi a recursului primăriei, această sentință a fost confirmată și a rămas irevocabilă.
Prin acțiuni în justiție separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. În total, ele au obținut 5 hotărâri irevocabile, și anume deciziile curții de apel din data de 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 și 30 octombrie 2007, care obligau cumpărătorii și autoritățile locale să le restituie 7 apartamente. Pentru un alt apartament, ele beneficiază de o hotărâre, încă susceptibilă de apel, pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 de către tribunal, prin care autoritățile locale au fost obligate să le plătească o despăgubire. Ultimul apartament din imobil face obiectul prezenței cereri. Fiecare dintre hotărârile menționate mai sus era întemeiată pe constatarea nelegalității naționalizării imobilului.
De-a lungul timpului, Curtea europeană a Drepturilor Omului a adoptat mai multe hotărâri-pilot. Prin Hotărârea 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României. Motivul a fost încălcarea dispozițiilor art.6 alin.1 din Convenție de către instanțele românești, privind reclamantele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru.
De asemenea, Curtea a mai hotărât că s-a încălcat art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și a obligat Statul român să ia toate măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor incălcate, stabilind un termen de 18 luni în care măsurile să fie puse în practică, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii pilot.”
